o alta scrisoare de dimineaţă.
deja simt că devine obişnuinţă…de la un timp am devenit foarte matinal. pentru mine asta e o chestie nouă. nu obişnuiam să salut soarele înainte de ora 9-10. acum stau pitit în întuneric, îl aştept să apară de dupa bloc şi îl sperii cu un bună dimineaţa urlat din toţi rarunchii. el se uită la mine puţin mirat şi apoi îşi continuă drumul spre nicăieri.
pentru fiecare, dimineaţa miroase în alt fel. eu recunosc că n-am fost niciodată în stare să identific a ce miros dimineţile mele. e de-ajuns că nu miroase a gaze de eşapament; mi-e de-ajuns că tot oraşul doarme, că nu mă poluează nimeni fonic, că nu sună telefoanele, ca am câteva zeci de minute când sunt singur cu gândurile mele.
mi-e de-ajuns că în fiecare dimineaţă totul pare perfect, că se prefigurează o zi minunată…sentiment care începe să se dilueze din momentul în care ies pe uşă.
dimineţile mele sunt mai frumoase decât dimineţile voastre pentru că eu apuc să mă înfrupt primul din toate bunătăţile, pentru că pot să trec în revistă toate întâmplările pe care marele arhitect al universului le-a pregătit pentru fiecare, şi să mi le aleg eu pe cele mai plăcute.
a început să-mi placă dimineaţa devreme, dar simt că îmi lipseşte ceva…îmi lipsesc tabieturile de dimineaţă…
